Lia Savonea trebuie exclusă din magistratură. Cer Inspecției Judiciare să se autosesizeze, pentru că acum are un dosar complet care probează rea-credința și grava neglijență!
Nu e o figură de stil. E o încadrare juridică. Iar probele nu le aduc eu — le-a adus joi, cu caracter obligatoriu, Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Am pus cap la cap întregul probatoriu: 12 capete de acuzare, fiecare cu trimitere exactă la paragrafele hotărârii Marii Camere.
Lia Savonea a fost în cele 2 completuri ale ÎCCJ care au nesocotit flagrant decizia CJUE LIN 1 (37/2024 – https://www.iccj.ro/2024/07/25/decizia-nr-37-din-17-iunie-2024-3/ si 16/2024 – https://www.iccj.ro/2024/12/09/decizia-nr-16-din-16-septembrie-2024-2/). Argumetele sunt 12 la numar și sunt expuse mai jos. Lia Savonea ar putea fi exclusă din magistratură dacă s-ar constata că și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, în temeil art. 271 lit. s) din Legea nr. 303/2022. Legea definește:
- rea-credința: judecătorul încalcă cu știință normele de drept material/procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane;
- grava neglijență: nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, a normelor de drept material/procesual
Abateri disciplinare
- ICCJ nu avea voie să aplice norme favorabile de prescripție pentru trecut, ajutând astfel infractorii să scape de răspunderea penală (lex mitior, legea penală mai favorabilă nu se aplica actelor de procedură)
La paragrafele 120-134, CJUE arată că Decizia nr. 67/2022 a consacrat un standard național de protecție care merge dincolo de articolul 49 alineatul (1) din Cartă. În dreptul Uniunii, lex mitior privește, în esență:
- dispozițiile care modifică încadrarea penală într-un sens favorabil;
- dispozițiile care reduc pedeapsa aplicabilă.
CJUE spune că lex mitior, în sensul Cartei, nu se extinde automat asupra succesiunii normelor privind calcularea prescripției. Prin urmare, calificarea dată de ÎCCJ acestor norme nu poate fi opusă obligațiilor europene.
Critica este foarte clară la paragraful 134: standardul consacrat de Decizia nr. 67/2022 „nu pune în aplicare garanțiile consacrate la articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă”.
- ÎCCJ nu protejează previzibilitatea, ci modifică retroactiv situația juridică cu scopul de a permite curgerea prescripției răspunderii penale.
Paragraful 138 conține o distincție fundamentală:
- deciziile CCR din 2018 și 2022 s-au întemeiat pe claritatea și previzibilitatea legii;
- Decizia ÎCCJ nr. 67/2022 nu s-a întemeiat pe aceleași cerințe.
Dimpotrivă, potrivit CJUE, Decizia nr. 67/2022 produce o modificare retroactivă a regulilor de calcul al prescripției, lipsind de efect întreruptiv acte procedurale care, la data efectuării lor, aveau legal un asemenea efect. CJUE respinge prezentarea Deciziei nr. 67/2022 ca simplă protecție împotriva retroactivității. Din contră, potirvit CJUE tocmai decizia ÎCCJ produce retroactivitatea problematică.
- Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ agravează considerabil riscul sistemic de impunitate pentru infractori
CJUE cuantifică efectul:
- vidului de aproximativ 47 de luni dintre 25 iunie 2018 și 30 mai 2022;
- ÎCCJ îi adaugă retroactiv cel puțin încă 51 de luni, pentru intervalul 1 februarie 2014-25 iunie 2018.
Paragrafele 139-141 concluzionează că Decizia nr. 67/2022 crește într-o asemenea măsură riscul de impunitate, încât articolul 325 TFUE și Convenția PIF ar fi private de o parte semnificativă din efectivitate.
Mai mult, la paragrafele 142-143, CJUE observă că raționamentul ÎCCJ ar putea lipsi de efect întreruptiv chiar acte procedurale efectuate în perioada Codului penal din 1969. În această ipoteză, toate fraudele grave împotriva intereselor financiare ale UE săvârșite între aderarea României și 30 mai 2022 ar fi supuse unui regim fără nicio cauză de întrerupere a prescripției.
- ÎCCJ anihilează retroactiv efectele unor acte legal efectuate de către magistrați, existând un beneficiu direct pentru infractori
Paragraful 144 critică efectul practic al Deciziei nr. 67/2022:
- actele procedurale aveau efect întreruptiv când au fost efectuate;
- autoritățile judiciare s-au bazat în mod legitim pe acel efect;
- ÎCCJ le-a lipsit ulterior, retroactiv, de efect.
CJUE califică rezultatul drept o reducere considerabilă a efectivității procedurilor penale.
- ÎCCJ afectează „însăși substanța” protecției intereselor financiare ale UE, protejând infractorii
La paragraful 149, CJUE precizează că nu declară principiul român al legii penale mai favorabile incompatibil în sine cu dreptul UE.
Critica este mai precisă: standardul „așa cum a fost consacrat” prin Decizia nr. 67/2022 generează un risc de impunitate atât de amplu, încât afectează „însăși substanța” protecției datorate intereselor financiare ale Uniunii.
- Prin Decizia 37/2024 ÎCCJ a interpretat greșit articolul 49 din Cartă
Decizia nr. 37/2024 susținea că înlăturarea Deciziei nr. 67/2022 ar menține efectele unei legi penale anterioare mai severe și ar încălca lex mitior.
CJUE respinge expres această concluzie la paragraful 126, folosind formula „contrar celor stabilite de ÎCCJ”.
Motivul: regulile privind calcularea prescripției nu intră, în această configurație, în domeniul lex mitior garantat de articolul 49 alineatul (1) ultima teză din Cartă.
- Prin Decizia 37/2024 ÎCCJ a utilizat greșit jurisprudența CEDO
ÎCCJ invocase hotărârea CEDO Gouarré Patte împotriva Andorrei.
CJUE explică, la paragrafele 127-131, că ÎCCJ a extins nejustificat acea jurisprudență:
- cauza CEDO privea o lege ulterioară care prevedea o pedeapsă mai ușoară;
- nu privea reguli mai favorabile privind calcularea prescripției;
- jurisprudența respectivă nu permite aplicarea unui standard național contrar altor obligații europene.
Prin urmare Decizia nr. 37/2024 a extras din jurisprudența CEDO o regulă pe care aceasta nu o conține.
- Argumentul insecurității juridice este întors împotriva Deciziei 37/2024
ÎCCJ susținuse că Hotărârea Lin a reintrodus incertitudinea în materia prescripției. CJUE respinge argumentul la paragrafele 227-229:
- existența temporară a divergențelor jurisprudențiale nu încalcă automat securitatea juridică;
- mecanismul trimiterii preliminare putea elimina incertitudinea;
- instanțele române trebuiau să îl utilizeze.
Prin urmare, insecuritatea nu a fost produsă de Hotărârea Lin, ci a fost amplificată de deciziile obligatorii ale ÎCCJ care s-au opus acesteia.
- Contrar deciziei ÎCCJ nr. 16/2024, aplicarea Hotărârii Lin nu creează o „lex tertia”
ÎCCJ susținuse că aplicarea Hotărârii Lin ar obliga judecătorul să combine elemente din legi succesive și să creeze judiciar o a treia lege.
CJUE respinge această premisă la paragrafele 150-157:
- Hotărârea Lin nu cere combinarea mai multor legi;
- cere doar neaplicarea efectului retroactiv conferit de Decizia nr. 67/2022;
- pentru infracțiunile săvârșite înainte de 25 iunie 2018 pot fi aplicate regulile existente la data faptei;
- pentru infracțiunile săvârșite între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022 poate fi menținut regimul fără cauze de întrerupere stabilit de CCR;
- OUG nr. 71/2022 poate fi aplicată numai faptelor ulterioare intrării sale în vigoare.
Prin urmare, argumentul central al Deciziei nr. 16/2024 este calificat, în esență, drept construit pe o premisă falsă.
- ÎCCJ, prin Decizia ÎCCJ nr. 16/2024 nu putea transforma interdicția lex tertia într-un obstacol pentru dreptul UE
Soluția de la paragraful 163 este lipsită de echivoc: instanțele române trebuie să lase neaplicat standardul din Decizia nr. 67/2022 chiar dacă dreptul constituțional național interzice aplicarea unei lex tertia.
Important: CJUE nu înlătură principiul constituțional. Ea spune că principiul nu este incident, deoarece Hotărârea Lin nu obligă instanțele să combine legi.
- ÎCCJ a încălcat articolul 267 TFUE, sfidând astfel prevederile art. 148 alin. (2) din Constituție
CJUE constată că, prin Deciziile nr. 37/2024 și nr. 16/2024, ÎCCJ a decis că instanțele române trebuie să refuze aplicarea dreptului UE astfel cum fusese interpretat în Hotărârea Lin, fără a sesiza în prealabil CJUE.
Or, fiind instanță de ultim grad, ÎCCJ avea, în principiu, obligația să formuleze o trimitere preliminară dacă:
- avea îndoieli privind interpretarea dreptului UE;
- considera că Hotărârea Lin intră în conflict cu articolul 7 CEDO;
- considera că aceasta intră în conflict cu principii constituționale române.
ÎCCJ nu putea efectua unilateral un fel de control național asupra validității sau autorității Hotărârii Lin. Paragraful 233 arată că autonomia și efectivitatea ordinii juridice a Uniunii se opun unui asemenea „control extern” asupra hotărârilor CJUE.
- ÎCCJ insistă în eroarea juridică și refuză să își asume constatările obligatorii din Hotărârea Lin II
Reacția publică a ÎCCJ ulterioară Hotărârii Lin II evidențiază refuzul instituțional de a recunoaște eroarea juridică stabilită cu caracter obligatoriu de CJUE. Deși Marea Cameră a constatat expres că, prin Deciziile nr. 37/2024 și nr. 16/2024, instanța supremă și-a încălcat obligațiile rezultate din articolul 267 TFUE, a contribuit la instaurarea insecurității juridice și a impus instanțelor române o interpretare vădit incompatibilă cu dreptul Uniunii, comunicatul ÎCCJ nu asumă niciuna dintre aceste constatări. În locul unei declarații clare de conformare, ÎCCJ își reafirmă propria conduită drept o aplicare loială și de bună-credință a dreptului european.
Comunicatul reia drept justificare exact argumentele întemeiate pe articolul 52 alineatul (3) din Cartă și pe articolul 7 CEDO pe care CJUE le-a examinat și le-a respins expres. Curtea a stabilit că articolul 49 din Cartă oferă o protecție cel puțin echivalentă celei garantate de articolul 7 CEDO și că standardul convențional nu impune aplicarea retroactivă a normelor mai favorabile privind calcularea prescripției. În consecință, prezentarea poziției ÎCCJ ca rezultat necesar al respectării CEDO nu mai constituie, după Lin II, o interpretare juridică alternativă legitimă, ci reiterarea unei teze declarate incompatibile cu dreptul Uniunii.
Este deosebit de problematică invocarea selectivă a concluziilor avocatului general ca presupusă confirmare a poziției ÎCCJ. Concluziile avocatului general nu au caracter obligatoriu și nu pot prevala asupra hotărârii definitive pronunțate de Marea Cameră. A utiliza opinia consultativă favorabilă, ignorând soluția jurisdicțională care a respins în mod expres argumentele ÎCCJ, înseamnă inversarea nepermisă a ierarhiei actelor procesuale europene și relativizarea autorității obligatorii a interpretării date de CJUE.
În sfârșit, comunicatul nu precizează că Deciziile nr. 37/2024 și nr. 16/2024 trebuie înlăturate în măsura incompatibilității lor cu Lin II și nu oferă instanțelor inferioare o îndrumare neechivocă în acest sens. Această omisiune este cu atât mai gravă cu cât respectivele decizii au caracter obligatoriu, iar CJUE a reproșat ÎCCJ tocmai participarea la crearea insecurității juridice. Astfel, reacția instanței supreme nu remediază conflictul constatat de CJUE, ci riscă să îl perpetueze, transferând asupra judecătorilor naționali consecințele refuzului ÎCCJ de a-și reconsidera explicit propria jurisprudență.
